M-am mutat.Am o "casa" noua si simpatica...dar,care inca mai trebuie mobilata si amenajata...(voi face si asta,dar in timp)...
Asadar,schimbati vechea adresa si vizitati-ma la cea noua:
http://deealoca.wordpress.com/
duminică, 27 septembrie 2009
miercuri, 23 septembrie 2009
Cearta!
De obicei ma cert cu mine,de obicei eu raman singura persoana suparata si indignata…de obicei,eu mereu am dreptate…si asta doar ca sa fac cearta mai urata.
Pentru ca de cateva zile ma tot cert,tot discut si ma tot enervez,am ramas putin surprinsa cand creierul meu a conceput intr-un final intrebarea „De ce ne certam?”…adica,noi,femeile,intre noi.Daca fac discriminari?Deloc.Nu e stilul meu sa ridic in slavi pe nimeni…atunci?Atunci,evidentiez doar realitatea…si anume,faptul ca singurele care fac taraboi,care se fac pe ele insasi sa sufere,sunt doar femeile.A vazut cineva,un barbat certandu-se zile-n sir?Nu.Ei doar se iau la bataie,iar in final,ies la o bere(nu intotdeauna).
Scandalurile de „gen feminin” ca sa le zic asa,nu se termina niciodata,indiferent ca pornesc din cauza sentimentelor sau a vorbelor,intotdeauna ramane ceva nerezolvat…iar dupa cum se stie,dintr-o samanta plantata mereu trebuie sa creasca ceva.
Oare si cearta ne ajuta?Oare ne face sa ne imbunatatim relatiile cu cei din jur sau sa ne dam seama de aspectele noastre negative?...sau pur si simplu reprezinta un obstacol pe care trebuie sa-l intelegem si sa-l depasim?
Neintelegerile pornesc de undeva anume,pornesc de la un simplu cuvant spus gresit,de la un simplu zambet descoperit atunci cand nu trebuie sau de la o grupare de sentimente ilogice pe moment.Cunoscand toti termenii declansatori,ar trebuii ca sistemul de intelegere al fiecaruia,sa fie mai mare…sau deja de la un anumit punct,totul in noi cedeaza?
Toti suntem oameni,de ce diferenta de sex transmite o diferenta atat de mare si formelor de gandire si de comportament,mai ales atunci cand vine vorba de cearta?Exista un raspuns potrivit pentru aceasta intrebare sau ar trebuii sa ne obisnuim cu ideea „acestea sunt legile creatiei”?Cred ca cea de-a 2-a varianta ne-ar impulsiona spre mai putine certuri…doar cred.
Se spune ca viata este o scoala,ca intotdeauna invatam,dam fel si fel de examene,iar apoi luam note mai mari sau mai mici,in functie de cum ne-am descurcat in experientele respective…asadar,certurile pe care le declansam,nu fac decat sa ne dea o nota mica si sa ne faca sa studiem mai mult…insa oare,invatam?
Atunci cand pierdem un coleg,un prieten sau chiar un parinte,ne mai gandim oare de ce,sau lasam lucrurile cu „el e prost,eu sunt destept”?Normal ca nu ne vom pune mintea la contributie pentru alte si alte intrebari…si aici diferenta de sex nu mai conteaza.
Daca barbatii nu fac atata haos si rezolva totul cu un pumn si o bere,daca femeile raman intotdeauna suparate si cauta samanta de neintelegeri non-stop,ce mai ramane in aceasta lume?Impacarea,dragostea,compasiunea?Da…ar trebuii…insa unde sunt toate aceste elemente in momentul in care nebunia incepe?Poate o data cu moralitatea noastra(a tuturor) sunt si ele ingropate in…cearta!
Pentru ca de cateva zile ma tot cert,tot discut si ma tot enervez,am ramas putin surprinsa cand creierul meu a conceput intr-un final intrebarea „De ce ne certam?”…adica,noi,femeile,intre noi.Daca fac discriminari?Deloc.Nu e stilul meu sa ridic in slavi pe nimeni…atunci?Atunci,evidentiez doar realitatea…si anume,faptul ca singurele care fac taraboi,care se fac pe ele insasi sa sufere,sunt doar femeile.A vazut cineva,un barbat certandu-se zile-n sir?Nu.Ei doar se iau la bataie,iar in final,ies la o bere(nu intotdeauna).
Scandalurile de „gen feminin” ca sa le zic asa,nu se termina niciodata,indiferent ca pornesc din cauza sentimentelor sau a vorbelor,intotdeauna ramane ceva nerezolvat…iar dupa cum se stie,dintr-o samanta plantata mereu trebuie sa creasca ceva.
Oare si cearta ne ajuta?Oare ne face sa ne imbunatatim relatiile cu cei din jur sau sa ne dam seama de aspectele noastre negative?...sau pur si simplu reprezinta un obstacol pe care trebuie sa-l intelegem si sa-l depasim?
Neintelegerile pornesc de undeva anume,pornesc de la un simplu cuvant spus gresit,de la un simplu zambet descoperit atunci cand nu trebuie sau de la o grupare de sentimente ilogice pe moment.Cunoscand toti termenii declansatori,ar trebuii ca sistemul de intelegere al fiecaruia,sa fie mai mare…sau deja de la un anumit punct,totul in noi cedeaza?
Toti suntem oameni,de ce diferenta de sex transmite o diferenta atat de mare si formelor de gandire si de comportament,mai ales atunci cand vine vorba de cearta?Exista un raspuns potrivit pentru aceasta intrebare sau ar trebuii sa ne obisnuim cu ideea „acestea sunt legile creatiei”?Cred ca cea de-a 2-a varianta ne-ar impulsiona spre mai putine certuri…doar cred.
Se spune ca viata este o scoala,ca intotdeauna invatam,dam fel si fel de examene,iar apoi luam note mai mari sau mai mici,in functie de cum ne-am descurcat in experientele respective…asadar,certurile pe care le declansam,nu fac decat sa ne dea o nota mica si sa ne faca sa studiem mai mult…insa oare,invatam?
Atunci cand pierdem un coleg,un prieten sau chiar un parinte,ne mai gandim oare de ce,sau lasam lucrurile cu „el e prost,eu sunt destept”?Normal ca nu ne vom pune mintea la contributie pentru alte si alte intrebari…si aici diferenta de sex nu mai conteaza.
Daca barbatii nu fac atata haos si rezolva totul cu un pumn si o bere,daca femeile raman intotdeauna suparate si cauta samanta de neintelegeri non-stop,ce mai ramane in aceasta lume?Impacarea,dragostea,compasiunea?Da…ar trebuii…insa unde sunt toate aceste elemente in momentul in care nebunia incepe?Poate o data cu moralitatea noastra(a tuturor) sunt si ele ingropate in…cearta!
joi, 17 septembrie 2009
Crize!
Normale,firesti,pretutindeni.De ce?Unii spun ca viata e prea stresanta,altii spun ca fac parte din ADN-ul nostru,eu?Eu spun ca au fost si sunt in continuare create de propria noastra fiinta din dorinta de a ne striga supararile in gura mare sau din dorinta de a fi mai interesanti.
Creand fel si fel de povestioare despre personaje feminine pline de probleme,mi s-a tot spus cat de mult evidentiez(sau vreau s-o fac),criza femeii singure la 30 de ani…stop,stop,stop…poftim?Femeia are o criza la 30 de ani?Parca,intr-un trecut auzisem cum ca exista o criza a femeii si la 40 de ani,si la 20…asadar crizele unei „ei”,nu se mai termina niciodata.Are si barbatul o criza la 20,30 sau 40 de ani?Nu.De ce?Ei bine,nu stiu,poate pentru ca un „el” scapa mai repede de orice eticheta posibila datorita caracteristicei bine cunoscute si total neadevarate,in majoritatea cazurilor,de: „marele macho”.
As avea timp sa pun un „el” la colt si sa explic in mii si mii de cuvinte ce este gresit la mentalitatea unora…insa nu am s-o fac,nu am sa ma crizez si nu am sa dau startul etapei „criza adolescentei la 17 ani”…bineinteles fara certitudinea ca aceasta ar putea exista deja.
Totusi,de unde pana unde aceste prejudecati,cand vine vorba de o „ea”,si nici un fel de gand cand vine vorba de un „el”?Oare de ani de zile s-a creat impresia cum ca femeia este vinovata pentru tot ceea ce inseamna nervi si stres,sau pur si simplu totul are legatura cu lupta apriga dintre cele 2 sexe opuse?
Daca de la ideea de baza: „crizele sunt oriunde si oricum” am ajuns fara sa vreau la crizele de viata,ce merg pe principiul prejudecatilor,atunci poate ca am gasit o definitie.Poate ca nervii si problemele create de noi insine,sunt doar forme de „suprematie” in fata sexului opus.Cum vine asta?Exact cum,un copil arata cat de multe a invatat la gradinita,in fata tuturor celor apropiati...so,cine mai neaga ca suntem copii doar,pana la varsta x,sa-si bage mintile-n cap….
Mi-am luat cateva minute libere,mai bine zis cateva ore libere si am gandit mai bine,pura si simpla ironie a sortii,si anume: crizele apar inca de cand suntem mici,de ce se mai tot fac categorii,de la varste gen 20 sau 30 de ani?Oricine se supara,se tavalea pe jos si urla daca mama nu ii cumpara jucaria preferata,iar apoi,in adolescenta,oricine trantea si bufnea daca nu se putea intalnii cu x si cu y.Ce se intampla totusi in relatia: nervi-femei-barbati?Nimic?Multe si nu ne dam noi seama?Pentru cine sau pentru ce ne luptam atat de mult?Pentru o forma de gandire care a existat,a fost inventata tot de catre noi si care va mai exista multa vreme?
Totusi,de ce crize?De ce atatia nervi?De ce atatea suparari din cauza unor vorbe,din cauza unui „el”?Ar fi lumea un loc mai bun fara „crizele femeii singure la 30 de ani”?Poate ca da,sau poate ca nu…sau poate ca,si eu ma enervez acum pentru ca nu imi pot da seama de un lucru clar.
Le-am creat,le-am alimentat,le-am folosit ca sa parem mai interesanti,iar intr-un final le detestam pentru ca suntem catalogati(mai bine zis,catalogate),ce mai ramane in urma noastra?Nimic.Ce se vede in fata noastra?Nimic clar…poate doar,alte si alte…crize!
Creand fel si fel de povestioare despre personaje feminine pline de probleme,mi s-a tot spus cat de mult evidentiez(sau vreau s-o fac),criza femeii singure la 30 de ani…stop,stop,stop…poftim?Femeia are o criza la 30 de ani?Parca,intr-un trecut auzisem cum ca exista o criza a femeii si la 40 de ani,si la 20…asadar crizele unei „ei”,nu se mai termina niciodata.Are si barbatul o criza la 20,30 sau 40 de ani?Nu.De ce?Ei bine,nu stiu,poate pentru ca un „el” scapa mai repede de orice eticheta posibila datorita caracteristicei bine cunoscute si total neadevarate,in majoritatea cazurilor,de: „marele macho”.
As avea timp sa pun un „el” la colt si sa explic in mii si mii de cuvinte ce este gresit la mentalitatea unora…insa nu am s-o fac,nu am sa ma crizez si nu am sa dau startul etapei „criza adolescentei la 17 ani”…bineinteles fara certitudinea ca aceasta ar putea exista deja.
Totusi,de unde pana unde aceste prejudecati,cand vine vorba de o „ea”,si nici un fel de gand cand vine vorba de un „el”?Oare de ani de zile s-a creat impresia cum ca femeia este vinovata pentru tot ceea ce inseamna nervi si stres,sau pur si simplu totul are legatura cu lupta apriga dintre cele 2 sexe opuse?
Daca de la ideea de baza: „crizele sunt oriunde si oricum” am ajuns fara sa vreau la crizele de viata,ce merg pe principiul prejudecatilor,atunci poate ca am gasit o definitie.Poate ca nervii si problemele create de noi insine,sunt doar forme de „suprematie” in fata sexului opus.Cum vine asta?Exact cum,un copil arata cat de multe a invatat la gradinita,in fata tuturor celor apropiati...so,cine mai neaga ca suntem copii doar,pana la varsta x,sa-si bage mintile-n cap….
Mi-am luat cateva minute libere,mai bine zis cateva ore libere si am gandit mai bine,pura si simpla ironie a sortii,si anume: crizele apar inca de cand suntem mici,de ce se mai tot fac categorii,de la varste gen 20 sau 30 de ani?Oricine se supara,se tavalea pe jos si urla daca mama nu ii cumpara jucaria preferata,iar apoi,in adolescenta,oricine trantea si bufnea daca nu se putea intalnii cu x si cu y.Ce se intampla totusi in relatia: nervi-femei-barbati?Nimic?Multe si nu ne dam noi seama?Pentru cine sau pentru ce ne luptam atat de mult?Pentru o forma de gandire care a existat,a fost inventata tot de catre noi si care va mai exista multa vreme?
Totusi,de ce crize?De ce atatia nervi?De ce atatea suparari din cauza unor vorbe,din cauza unui „el”?Ar fi lumea un loc mai bun fara „crizele femeii singure la 30 de ani”?Poate ca da,sau poate ca nu…sau poate ca,si eu ma enervez acum pentru ca nu imi pot da seama de un lucru clar.
Le-am creat,le-am alimentat,le-am folosit ca sa parem mai interesanti,iar intr-un final le detestam pentru ca suntem catalogati(mai bine zis,catalogate),ce mai ramane in urma noastra?Nimic.Ce se vede in fata noastra?Nimic clar…poate doar,alte si alte…crize!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
