Crize!

Normale,firesti,pretutindeni.De ce?Unii spun ca viata e prea stresanta,altii spun ca fac parte din ADN-ul nostru,eu?Eu spun ca au fost si sunt in continuare create de propria noastra fiinta din dorinta de a ne striga supararile in gura mare sau din dorinta de a fi mai interesanti.
Creand fel si fel de povestioare despre personaje feminine pline de probleme,mi s-a tot spus cat de mult evidentiez(sau vreau s-o fac),criza femeii singure la 30 de ani…stop,stop,stop…poftim?Femeia are o criza la 30 de ani?Parca,intr-un trecut auzisem cum ca exista o criza a femeii si la 40 de ani,si la 20…asadar crizele unei „ei”,nu se mai termina niciodata.Are si barbatul o criza la 20,30 sau 40 de ani?Nu.De ce?Ei bine,nu stiu,poate pentru ca un „el” scapa mai repede de orice eticheta posibila datorita caracteristicei bine cunoscute si total neadevarate,in majoritatea cazurilor,de: „marele macho”.
As avea timp sa pun un „el” la colt si sa explic in mii si mii de cuvinte ce este gresit la mentalitatea unora…insa nu am s-o fac,nu am sa ma crizez si nu am sa dau startul etapei „criza adolescentei la 17 ani”…bineinteles fara certitudinea ca aceasta ar putea exista deja.
Totusi,de unde pana unde aceste prejudecati,cand vine vorba de o „ea”,si nici un fel de gand cand vine vorba de un „el”?Oare de ani de zile s-a creat impresia cum ca femeia este vinovata pentru tot ceea ce inseamna nervi si stres,sau pur si simplu totul are legatura cu lupta apriga dintre cele 2 sexe opuse?
Daca de la ideea de baza: „crizele sunt oriunde si oricum” am ajuns fara sa vreau la crizele de viata,ce merg pe principiul prejudecatilor,atunci poate ca am gasit o definitie.Poate ca nervii si problemele create de noi insine,sunt doar forme de „suprematie” in fata sexului opus.Cum vine asta?Exact cum,un copil arata cat de multe a invatat la gradinita,in fata tuturor celor apropiati...so,cine mai neaga ca suntem copii doar,pana la varsta x,sa-si bage mintile-n cap….
Mi-am luat cateva minute libere,mai bine zis cateva ore libere si am gandit mai bine,pura si simpla ironie a sortii,si anume: crizele apar inca de cand suntem mici,de ce se mai tot fac categorii,de la varste gen 20 sau 30 de ani?Oricine se supara,se tavalea pe jos si urla daca mama nu ii cumpara jucaria preferata,iar apoi,in adolescenta,oricine trantea si bufnea daca nu se putea intalnii cu x si cu y.Ce se intampla totusi in relatia: nervi-femei-barbati?Nimic?Multe si nu ne dam noi seama?Pentru cine sau pentru ce ne luptam atat de mult?Pentru o forma de gandire care a existat,a fost inventata tot de catre noi si care va mai exista multa vreme?
Totusi,de ce crize?De ce atatia nervi?De ce atatea suparari din cauza unor vorbe,din cauza unui „el”?Ar fi lumea un loc mai bun fara „crizele femeii singure la 30 de ani”?Poate ca da,sau poate ca nu…sau poate ca,si eu ma enervez acum pentru ca nu imi pot da seama de un lucru clar.
Le-am creat,le-am alimentat,le-am folosit ca sa parem mai interesanti,iar intr-un final le detestam pentru ca suntem catalogati(mai bine zis,catalogate),ce mai ramane in urma noastra?Nimic.Ce se vede in fata noastra?Nimic clar…poate doar,alte si alte…crize!